Era o oglindă veche, cu ramă din lemn de cireș, moștenită de la bunica.
O femeie o ținea în dormitor, lângă fereastră, acolo unde dimineața bătea soarele. Se privea în ea în fiecare zi, dar într-o dimineață a observat ceva straniu: imaginea ei dispăruse.
A întors oglinda pe toate părțile, a șters praful, a mutat-o în altă lumină. Nimic.
Ori de câte ori zâmbea, se vedea doar un abur palid.
Când încerca să-și aranjeze părul, reflexia nu mai apărea.
„S-a stricat”, și-a spus. „Poate e prea veche.”
A vrut să o arunce, dar ceva o oprea.
Într-o seară, după o zi grea, s-a așezat pe pat și a început să plânge. Fără motiv clar, doar cu oboseala aceea care nu are nume.
A ridicat privirea spre oglindă — și pentru o clipă, imaginea i-a apărut limpede.
Fața umflată de lacrimi, ochii roșii, dar vii. Respira. Se vedea.
S-a oprit brusc, surprinsă: oglinda reflecta doar atunci când plângea.
A încercat din nou a doua zi — nimic.
A treia zi, când lacrimile i-au venit iar, oglinda s-a luminat.
Timp de câteva săptămâni, femeia a început să observe un tipar:
în momentele de sinceritate, de vulnerabilitate, când își dădea voie să fie ea însăși — oglinda „funcționa”.
În zilele când încerca să fie puternică, perfectă, mereu bine, imaginea dispărea.
A înțeles atunci ceva simplu și greu în același timp: se pierduse în propria mască.
De atâta nevoie de a fi „ok”, uitase cum arată fața reală.
Oglinda nu se stricase. Ea doar îi cerea să fie autentică.
A lăsat-o acolo, ca pe o prietenă tăcută. Când se simțea pierdută, nu mai fugea de lacrimi — se așeza în fața oglinzii și se lăsa văzută. De ea însăși.
Evitarea experienței emoționale
În terapia strategică, spunem că această femeie se afla într-un cerc vicios al evitării propriilor sentimente. Prin eforturile constante de a-și controla și masca emoțiile considerate „negative” – cum ar fi tristețea, oboseala sau vulnerabilitatea – ea a ajuns să nu mai recunoască propria realitate interioară.
În această metaforă, oglinda nu este defectă; ea simbolizează conexiunea autentică cu sine. Ironia constă tocmai în faptul că încercarea disperată de a se proiecta „bine” – prin zâmbetul forțat și controlul permanent – s-a transformat, în sine, în mecanismul care a șters-o de pe harta propriei realități. Cu cât își forța mai mult zâmbetul, cu atât se simțea mai străină de fața pe care o vedea.
Soluții încercate:
A forța o stare pozitivă: Încercarea de a te vedea zâmbind, perfectă.
A evita emoțiile dificile: Îndepărtarea de orice îți provoca disconfort.
Aceste „soluții” mențineau problema, transformând oglinda într-un spațiu gol.
Intervenția terapeută: Permiterea emoției
Schimbarea a apărut nu atunci când a încercat să se „vindece”, ci când și-a dat permisiunea să se simtă pierdută. A încetat să mai lupte cu ceea ce simțea.
Aplicând principiul „a face mai mult din același lucru” (în acest caz, a permite vulnerabilitatea), ea a rupt ciclul evitării. Oglinda a redevenit un instrument de conectare, nu de control.
Exercițiu practic: „Oglinda Adevărului Emoțional”
Acest exercițiu este o adaptare a tehnicilor de expunere progresivă, având ca scop desensibilizarea față de propriile emoții și reducerea fricii de a le simți.
Pași:
Așază-te în fața unei oglinzi, într-un moment de liniște.
Respiră adânc de trei ori. Nu încerca să schimbi nimic.
Pune-ți întrebarea: „Ce simt cu adevărat în acest moment?”. Lasă răspunsul să vină, fără judecată.
Observă-ți fața. Dacă apare o emoție (tristețe, oboseală, gol), nu o respinge. Spune în gând: „Te văd. Ești aici.”
Stai acolo doar 2 minute. Nu trebuie să rezolvi nimic. Scopul este să fii prezent cu ceea ce este.
Ce obții:
Dezamorsezi controlul excesiv asupra emoțiilor.
Te reconectezi cu starea ta internă reală.
Începi un proces de integrare emoțională, în care niciun sentiment nu mai este văzut ca inamic.
Oglinda din poveste este conștiința noastră. Ea nu ne judecă. Doar reflectă. Când încercăm să controlăm prea mult ce ar trebui să reflecte, ne pierdem pe noi înșine.
Vindecarea nu începe cu un zâmbet perfect. Începe cu o lacrimă permisă.
Dacă și tu te-ai pierdut din vedere, hai să te regăsim împreună.
Nu, este o metaforă terapeutică. Simbolizează cum evitarea emoțiilor ne poate face să ne pierdem conexiunea cu sinele autentic.
Cum pot aplica această lecție în viața de zi cu zi?
Începe prin a-ți permite să simți emoțiile fără a încerca să le controlezi. Când simți tristețe sau oboseală, spune-ți: „E în regulă să mă simt așa”.
Dacă nu mă văd deloc în această poveste, este ceva în neregulă cu mine?
Deloc! Fiecare avem drumuri emoționale diferite. Uneori recunoașterea vine mai târziu, iar alteori pur și simplu nu este o problemă cu care ne confruntăm.
Ce fac dacă mă tem să las lacrimile să vină?
Este normal să îți fie frică. Poți începe cu pași mici: stai 5 minute în liniște cu emoția, fără să faci nimic. Scopul nu este să forțezi ceva, ci să permiți ce este deja acolo.
Cât durează până te reconectezi cu tine însuți?
Fiecare are ritmul său. Uneori un singur moment de recunoaștere emoțională poate schimba multe, iar alteori e un proces care necesită răbdare și exercițiu constant.
Ai alte întrebări sau te-ai blocat în aplicarea tehnicii? Nu trebuie să faci față singur.
Programează acum o consultație și vom găsi împreună strategiile care funcționează pentru tine.
Licenţiată în Psihologie şi Sociologie din anul 2000, atestat nr. 16148 în consiliere psihologică şi psihoterapie eliberat de Colegiul Psihologilor din România. Formare în terapii scurte strategice, colaborative și orientate pe soluții.
