Când poveștile vindecă: fetița care și-a regăsit curajul printre pagini

O chema Ana și avea șapte ani. Îi plăceau caii albi, desenele cu prințese și mirosul de vanilie din bucătăria bunicii. Dar, într-o iarnă, ceva s-a schimbat. Un nor gros și greu se lăsase peste sufletul ei mic. Ana a început să tacă. Nu mai voia să meargă la școală, nu mai dormea bine, iar seara se ascundea sub pătură, în tăcere, ca într-un castel fără uși.

Părinții au încercat de toate: jucării noi, excursii, promisiuni. Dar tristețea Anei părea un zid pe care nimeni nu-l putea dărâma.

Până într-o seară, când tatăl ei a scos dintr-o cutie o carte veche, cu coperți albastre și pagini ușor îngălbenite.

„Hai să citim ceva împreună. Doar noi doi”, i-a spus, cu o voce liniștită care părea să alunge pentru o clipă tăcerea din cameră.

Ana a ridicat ochii curioasă. Cartea se numea „Prințesa care și-a uitat inima”.

Și așa, povestea a început să se desfășoare, ca o punte fermecată între lumea ei și cea a cărții…

Povestea din Cartea Albastră

Era odată o prințesă numită Alina, care trăia într-un castel unde toată lumea era veșnic fericită. Dar Alina simțea că ceva lipsește. Într-o dimineață, când s-a trezit, și-a dat seama cu spaimă că inima ei nu mai simțea nimic. Nu-i mai bătea cu putere când vedea un curcubeu, nu-i mai furnica de bucurie când mângâia un cățeluș și nu mai simțea nici o frică în fața întunericului. Își pierduse curajul de a simți.

Hotărâtă să-și găsească inima, Alina a părăsit castelul și a pătruns în Pădurea Fricilor. Acolo, copacii șoșoteau cu glasuri rău prevestitoare, iar umbrele dansau sub lumina lunii.

La prima poiană, un Vânt Rece și pătrunzător a înconjurat-o, șuierându-i: „Ce cauți aici, copilă neajutorată? Vei rămâne blocată pentru totdeauna în beznă!” Inima Alinei ar fi trebuit să bată cu putere de frică, dar ea a simțit doar un gol. Și-a amintit însă un cântecel pe care îl cânta bunica ei și l-a fredonat încet, până când Vântul Rece s-a risipit, înfrânt de căldura vocii ei.

A mers mai departe și a dat peste Oglinda Adevărului. În ea nu și-a văzut reflexia, ci doar o imagine a ei însăși, mică și speriată, ascunsă sub pat. Oglinda i-a spus: „Aceasta ești tu cu adevărat: un copil fricos.” Pentru prima dată, Alina a simțit o scânteie în piept. Nu era frică, era mânie. „Nu sunt doar frică!” a strigat ea către oglindă. „Sunt și cea care a înfruntat Vântul Rece!” La aceste cuvinte, oglinda s-a spart, iar în locul ei a apărut o piatră mică, lucioasă, în formă de inimioară.

Drumul a condus-o apoi la Peștera Ecourilor, unde fiecare gând al ei răsuna de o sută de ori mai tare. „Nu pot… sunt prea mică… mă voi pierde…” Ecoul repeta aceste cuvinte, amplificându-le. Dar Alina, amintindu-și de piatra-inimioară din buzunar, și-a schimbat gândurile. „Sunt puternică! Am ajuns până aici! Voi găsi calea!” Ecoul a început să răsune cu aceste noi vorbe, înlocuind frica cu curaj și încredere..

Când a ieșit din pădure, Alina nu mai era aceeași. În pieptul ei bătea acum o inimă întreagă, care cunoștea atât frica, cât și puterea de a o înfrunta. Și-a dat seama că inima nu i se pierduse, ci doar se ascunsese pentru a deveni mai puternică.

Puntea dintre Povesti

Pe măsură ce paginile cărții albastre se derulau, Ana asculta cu respirația tăiată. Nu doar auzea cuvintele, ci trăia povestea odată cu Alina. Când Alina înfruntă Vântul Rece, Ana și-a strâns pătura mai tare. Când Alina a vorbit către oglindă, Ana a șoptit în sinea ei: „Și eu!”. Iar când Alina și-a găsit inima, o mică scânteie s-a aprins și în pieptul Anei.

A doua zi a cerut din nou cartea.

A treia zi, a început să deseneze inima prințesei Alina, cu piatra lucioasă lângă ea.

A patra zi, a spus mamei, privind-o direct în ochi:

„Știi, și eu cred că pot să-mi găsesc curajul. La fel ca prințesa din poveste.”

Și așa, povestea a devenit puntea.

Între frica Anei și încrederea Alinei.

Între tăcerea ei și cuvintele cărții.

Între lumea ei interioară și harta pe care o găsise printre pagini.

Nu a fost o vindecare peste noapte, ci un drum. Ana a început să vorbească despre școala, despre un coleg care o speria. A desenat propria ei „Pădure a Fricilor” și împreună cu părinții ei au găsit „cântecelul” care o ajută să înfrunte vântul. Povestea nu i-a luat fricile, ci i-a dat un limbaj să le numească și o sabie (făcută din cuvinte) să lupte cu ele.

Când o poveste nu e doar o poveste

Pentru Ana, „Prințesa care și-a uitat inima” nu a fost doar o ficțiune. A fost un spațiu sigur, o oglindă în care și-a văzut propria bătălie reflectată și transformată într-o aventură. Prin metaforele din carte, ea și-a putut exprima fără teamă fricile, pentru că vorbeam despre Alina și Vântul Rece, nu direct despre ea și colegul de școală. Povestea a oferit o distanță terapeutică care a făcut totul mai puțin amenințător și mai mult gestionabil.

Copiii, ca și adulții, au nevoie să-și povestească experiențele pentru a le înțelege. Când le lipsește vocabularul emoțional, poveștile le oferă unul. Ele sunt hărți vechi, pline de simboluri, care îi ghidează prin peisajele tulburi ale emoțiilor.

Uneori, cuvintele potrivite pot face mai mult decât un sfat sau o rugăminte.
O poveste spusă la timp devine un loc sigur — un fel de hartă emoțională în care copilul se poate regăsi fără să fie judecat.

Și poate, undeva între rânduri, și noi — adulții — redescoperim inima pe care am uitat-o undeva, în copilărie, ascultând poveștile care ne vorbesc atât despre ei, cât și despre noi înșine.

Dacă vrei să afli mai multe despre serviciile generale de psihologie pentru copii, poți vedea pagina psiholog copii.

Declinare de responsabilitate:
Numele și detaliile au fost modificate pentru a proteja identitatea persoanelor. Povestea este inspirată din cazuri reale, însă toate elementele identificabile au fost schimbate pentru a păstra confidențialitatea completă.